Henric al VIII-lea, regele care și-a ucis două neveste

Henric al VIII-lea, cel de-al doilea monarh al casei Tudor, portretizat în serialul de succes marca HBO care a rulat între 2007 și 2010 – The Tudors – este o figură cunoscută în istorie mai ales datorită celor șase căsătorii ale sale, pe două dintre soții executându-le.  

Henric al VIII-lea s-a născut la 28 iunie 1491 în Greenwich, Anglia, avându-i părinți pe regele Henric al VII-lea și regina Elisabeta de York. Fiind cel de-al doilea fiu, Henric nu era destinat inițial tronului, însă moartea prematură a fratelui său mai mare, Arthur (la vârsta de 15 ani) l-a propulsat pe Henric în prima linie a succesiunii, astfel că în 1502 Henric devine Prinț de Wales și moștenitor al tronului, pentru ca în 1509, la vârsta de 18 ani, să urce pe tron, devenind Regele Henric al VIII-lea al Angliei.

• Un studiu a dezmințit un mit despre minele Regelui Solomon
• ADN-ul ciumei bubonice a fost găsit într-o mumie egipteană de acum 3.300 de ani

La 11 iunie 1509, după moartea regului Henric al VII-lea, Henric al VIII-lea s-a căsătorit cu tânăra de aproape 16 ani Catherine de Aragon, văduva fratelui său, Arthur, căsătorie considerată importantă din punct de vedere politic și din perspectiva alianțelor internaționale, având în vedere faptul că era privită ca un pas strategic menit să întărească legăturile dintre Spania și Anglia.

La 18 februarie 1516, Ecaterina a dat naștere unei fete, Mary Tudor, singurul copil al celor doi care a supraviețuit până la vârsta adultă, și care avea să devină ulterior regină a Angliei și Irlandei din iulie 1553 și regină a Spaniei și a domeniilor habsburgice ca soție a regelui Filip al II-lea din ianuarie 1556 până la moartea sa în 1558.

Acest eveniment, nașterea lui Mary I, a marcat picătura care a umplut paharul răbdării și determinării lui Henric de a-și asigura cu orice preț un moștenitor de sex masculin. A început să o curteze în secret pe Anne Boleyn, una dintre doamnele de companie ale Ecaterinei, despre care se zvonea că ar fi însărcinată cu copilul său.

În același timp, Henric a cerut anularea căsătoriei cu Ecaterina acuzând faptul că aceasta nu a reușit să producă un moștenitor, procedura de anulare fiind inițiată de Thomas Cranmer, Arhiepiscop de Canterbury, care a decis în favoarea lui Henric în iulie 1533.

Divorțul lui Henric al VIII-lea de Ecaterina a dus la separarea sa de Biserica Catolică, deoarece Papa Clement al VII-lea nu a permis anularea căsătoriei fără motive sau dovezi adecvate. Ca răspuns la refuzul Papei, Henric al VIII-lea a inițiat Reforma Protestantă în Anglia, care a condus la formarea Bisericii Anglicane, înlocuind autoritatea papală cu cea a monarhului în problemele bisericești. Această schismă a avut consecințe semnificative asupra istoriei și religiei Angliei.

Imediat după despărțirea de Ecaterina, în ianuarie 1533, Henric al VIII-lea s-a căsătorit în secret cu Anne Boleyn, uniunea lor trezind și mai multă ostilitate în rândul Bisericii Catolice și conducând la excomunicarea lui Henric de către Papa Clement al VII-lea.

În ochii Bisericii Catolice, mariajul dintre Henric și Catherine (Ecaterina) de Aragon era considerat valid, prin urmare anularea acestuia și căsătoria ulterioară cu Anne Boleyn au fost percepute ca o încălcare a canoanelor și regulilor bisericii. Cum deja am menționat, Papa Clement al VII-lea refuzase să anuleze căsătoria cu Catherine, iar Henric a ales să ignore autoritatea papală și să se căsătorească cu Anne Boleyn fără consimțământul și binecuvântarea papală.

Anne Boleyn, înainte de a deveni a doua soție a lui Henric al VIII-lea, fusese doamna de onoare a Ecaterinei de Aragon, prima soție a regelui, iar căsătoria ei cu Henric a fost percepută nu doar ca o trădare față de Ecaterina, ci și ca o insultă adusă Bisericii Catolice, deoarece recunoașterea acestei căsătorii implica automat recunoașterea nulității căsătoriei lui Henric cu Ecaterina. Anne era, de asemenea, cunoscută pentru sprijinirea și promovarea ideilor reformei protestante în Anglia, lucru ce a amplificat ostilitatea Bisericii Catolice față de ea și față de Henric, având în vedere tensiunile religioase și politice ale acelei perioade.

Ca răspuns la căsătoria cu Anne Boleyn și la refuzul de a se supune autorității papale, Papa Clement al VII-lea l-a excomunicat pe Henric al VIII-lea în 1533, ceea ce însemna că Henric era considerat în afara comuniunii bisericii și că nu mai avea drepturile și privilegiile unui credincios catolic. Ruptura lui Henric de Biserica Catolică a pus bazele Bisericii Anglicane și a avut consecințe de durată asupra istoriei, culturii și religiei engleze. Dizolvarea mănăstirilor în 1536 a reprezentat o schimbare majoră în peisajul religios și economic al Angliei, consolidând puterea și controlul monarhiei asupra afacerilor bisericești. Această mișcare a adus resurse financiare semnificative coroanei și a redistribuit terenurile și bogățiile mănăstirești către nobilime.

Este important de menționat că, deși Henric al VIII-lea s-a rupt de Biserica Catolică și a implementat reforme religioase semnificative, el nu a adoptat complet protestantismul. A păstrat unele tradiții și practici catolice, adaptând anumite aspecte pentru a corespunde noilor circumstanțe create de reformele sale. Acest echilibru delicat între doctrinele catolice și practicile reformate a caracterizat Biserica Anglicană în continuare și a influențat dezvoltarea ulterioară a religiei în Anglia.

Persecuție și disidență

În timpul domniei lui Henric, cei care s-au opus reformelor sale religioase sau au refuzat să accepte autoritatea religioasă impusă de el au avut de suportat consecințe dure. Actul de supremație le cerea supușilor să depună un jurământ prin care îl recunoșteau pe Henric ca fiind capul suprem al Bisericii, iar cei care refuzau să se conformeze riscau închisoarea, amenzile sau chiar execuția. Multe figuri proeminente, printre care Thomas More și John Fisher, au fost executate pentru că au refuzat să accepte autoritatea religioasă a lui Henric. More și Fisher au ocupat poziții înalte la curtea regelui înainte de a cădea în dizgrație din cauza opoziției lor față de dorința lui Henric de a anula căsătoria sa cu Caterina de Aragon și de a se căsători cu Anne Boleyn. Thomas More fusese unul dintre judecătorii de la Curtea Regală, iar John Fisher era episcop, renumit pentru erudiția și grija sa pastoral.

Pentru a facilita răspândirea reformei religioase, Henric a autorizat publicarea Marii Biblii în 1539. Această traducere în limba engleză a Bibliei a fost pusă la dispoziția bisericilor din întreaga Anglie, permițând laicilor să citească și să înțeleagă scripturile în limba lor vernaculară.

Deși Henric a autorizat publicarea Marii Biblii, a impus, de asemenea, restricții asupra traducerilor neautorizate ale Bibliei engleze. Scopul era de a menține controlul asupra interpretării textelor religioase și de a suprima răspândirea ideilor protestante care erau considerate radicale sau eretice, prin urmare au fost persecutați toți cei care traduceau sau distribuiau Biblia fără aprobarea oficială.

Revenind la cea de-a doua soție a regelui, Anne Boleyn, pentru care Henry VIII riscase atâtea, și pe care o adorase la început, aceasta a avut un destin tragic. Anne a adus-o pe lume pe Elizabeth I (care avea să devină mai târziu unul dintre cei mai mari monarhi ai Angliei), un nou motiv de frustrare a regelui care încă nu-și împlinise dorința de a avea un fiu. Astfel, condamnată că nu i-a dăruit un moștenitor, dar și acuzată de adulter și trădare, Anne a fost executată la 19 mai 1536, la scurt timp Henric căsătorindu-se pentru a treia oară, soție devenindu-i Jane Seymour care fusese doamna de onoare atât a Ecaterinei de Aragon, cât și a Annei Boleyn. Însă Jane a reprezentat mai mult de atât. Ea a fost prima capabilă să-i ofere lui Henric moștenitorul masculin mult-așteptat pe care și-l dorea regale.

La 12 octombrie 1537 a venit pe lume Edward, fiul lui Jane Seymour și al lui Henric VIII, nașterea lui fiind primită cu mare bucurie în Anglia, deoarece asigura succesiunea regală și aducea speranță pentru o linie de urmași legitimi pentru Henric al VIII-lea. Din păcate, Jane Seymour a murit la scurt timp după naștere, la doar două săptămâni distanță, astfel că la scurt timp, Henric a început căutarea unei noi soții. Își dorea o prințesă europeană care să consolideze alianțele politice ale Angliei, prin urmare au existat negocieri pentru căsătorii cu mai multe tinere nobile, inclusiv cu Christina de Danemarca și Louise de Guise.

În cele din urmă, în 1540, Henric al VIII-lea s-a căsătorit cu Anne de Cleves, o prințesă germană, un mariaj care însă nu l-a făcut deloc fericit pe rege și, prin urmare, a cerut anularea lui după doar șase luni. De ce a fost Henric atât de nemulțumit? În primul rând, era profund dezamăgit de aspectul fizic al Annei de Cleves. În timpul negocierilor pentru căsătorie, primise descrieri elogioase despre frumusețea Annei, dar când s-au întâlnit, pentru el realitatea a fost cu totul alta. O considera total neatractivă, drept urmare s-a simțit înșelat. Apoi, Anne de Cleves nu vorbea fluent engleza, iar diferențele culturale au creat un impediment în plus.

Căsătoria cu Anne de Cleves fusese, de fapt, aranjată în scopul consolidării relațiilor politice cu Casa de Cleves și cu Liga Schmalkaldică, o alianță protestantă din Germania, dar după semnarea Tratatului de la Crepy, în 1544, tratat care a dus la îmbunătățirea relațiilor cu Franța și cu Imperiul Habsburgic, alianța cu Casa de Cleves a devenit mai puțin importantă. Astfel că anularea căsătoriei cu Anne de Cleves a fost, în parte, și rezultatul schimbării situației politice.

Cel care aranjase căsătoria cu Anne de Cleves era Thomas Cromwell, unul dintre cei mai importanți consilieri ai lui Henric al VIII-lea, care căzuse în dizgrație în același timp, iar prin anularea căsătoriei, Henric a văzut o oportunitate de a-l înlătura pe Cromwell și de a se distanța de politicile sale. Acuzându-l de trădare și înșelătorie, Henric l-a executat pe Cromwell în iulie 1540.

După anularea căsătoriei cu Anne de Cleves, Henric al VIII-lea și-a unit destinul, la 28 iulie 1540, cu cel al lui Catherine Howard, o tânără nobilă engleză de doar 16 ani, fiica lui Lord Edmund Howard și verișoara reginei Anne Boleyn. Ea a devenit a cincea soție a regelui Henric al VIII-lea. Dar la scurt timp după căsătorie, Catherine Howard a fost acuzată de adulter și infidelitate conjugală, acuzații care s-au dovedit a fi adevărate, astfel că la 13 februarie 1542, tânăra regină a avut soarta faimoasei sale verișoare: a fost decapitată.

La 12 iulie 1543, Henric al VIII-lea avea să se căsătorească pentru ultima dată, cea de-a șasea soție fiind Catherine Parr. Cei doi au rămas împreună până la moartea lui Henric, în 1547.

Născută în jurul anului 1512, Catherine Parr a trăit până în 1548. S-a scris despre ea că a avut o educație aleasă, fiind apreciată pentru cunoștințele vaste în domeniul teologiei și al literaturii. Catherina Parr fusese căsătorită de patru ori înainte de a deveni regina lui Hernic al VIII-lea, iar după moartea acestuia s-a căsătorit cu Thomas Seymour, unchiul viitoarei regine Elisabeta I a Angliei. Catherine Parr a murit la vârsta de 36 de ani, la 5 septembrie 1548. Cauza exactă a morții sale nu este cunoscută cu certitudine, dar se crede că motivul principal ar fi fost complicații legate de naștere.

Domnia lui Henric al VIII-lea a fost martora unor evoluții semnificative în societatea și politica engleză. Henric a supravegheat dizolvarea mănăstirilor și redistribuirea bogăției acestora, ceea ce a avut un impact profund asupra economiei și asupra Reformei protestante din Anglia. Henric a consolidat marina, întărind puterea navală a Angliei și extinzând influența acesteia pe scena mondială. Până la moartea sa, marina ajunsese la peste 40 de nave.

În plus, în timpul domniei lui Henric au fost adoptate numeroase legi, inclusiv Actul de Unire cu Țara Galilor din 1536, care a adus Țara Galilor sub control englezesc. De asemenea, a promulgat legi care au sporit autoritatea regală și au centralizat puterea în cadrul monarhiei.

Henric al VIII-lea, regele Angliei din dinastia Tudorilor, a avut o sănătate precară în ultimii ani de viață. Devenise obez, ceea ce era o problemă majoră pentru el. De altfel, obezitatea lui Henric a fost evidențiată de numeroase portrete care îl înfățișează cu o siluetă masivă. A suferit și de ulcer varicose, de gută și chiar diabet.  La vârsta de 55 de ani, la 28 ianuarie 1547, Henric al VIII-lea a murit la Palatul Whitehall, moartea lui marcând sfârșitul unei ere tumultuoase în istoria Angliei și a deschizând calea pentru succesiunea fiicei sale, Elisabeta I.

Surse:

https://www.britannica.com/biography/Henry-VIII-king-of-England

https://www.royal.uk/henry-viii

https://www.hrp.org.uk/hampton-court-palace/history-and-stories/henry-viii/

https://www.history.com/topics/european-history/henry-viii

Vă mai recomandăm să citiți și:

Regele Ferdinand: Cât timp va rămâne un soldat şi un drapel român, eu voi rămâne alături de ei, oricare ar trebui să-mi fie soarta

O întâlnire ciudată! Ce au discutat Regele Ferdinand și ministrul de Externe al Austro-Ungariei într-un moment extrem de dificil pentru România

Un act de demnitate mai puțin cunoscut. Regele Ferdinand: „Voi trage spada și vom pieri cu toții pentru onoarea noastră”

Cum au încercat liderii conservatori germanofili să îl înlăture pe Regele Ferdinand